Bihor, Cluj, Mureș, Harghita, Neamț, Iași….
Plecarea din Oradea – la 10.30, cu speranța că vom ajunge la destinație pe la 9 seara. Traversăm o țară, așa că nu ne facem visuri că o să mergem cu viteză prea mare. Și oricum….avem timp de povestit pe drum!
Ca să ajungi din Oradea la Iași ai mai multe variante, fiecare dintre ele spectaculoasă și, în același timp, plină de provocări. Așa cum de altfel sunt și afacerile noastre de 21 de ani! Abia la întoarcere am realizat ce noroc am avut să… ratăm coada de peste 10 kilometri la intrarea în Gilău, dinspre Oradea, cauzată de un semafor de lucrări! 🙂
Dar să revenim la ziua în care am plecat și la drumurile țării noastre. Pe distanța Oradea – Cluj – Tîrgu-Mureș mașina știe singură drumul! Avem parteneri de afaceri cu care lucrăm de ani de zile, așa că îi vizităm suficient de des pentru a ști fiecare curbă, fiecare denivelare…cum ar zice prietenii noștri englezi (cei 48%) – no surprises! 🙂
Ne-am bucurat să vedem că tot mai multe case sunt puse la punct, că mușcatele sunt și la noi în multe curți, nu doar în Austria. Pare că ne revenim! Așa cum altă dată fiecare simțea că e de datoria lui să își facă în fața casei curat și în curte să fie frumos, nu să aștepte Primăria, primarul….oricine o fi!
Am condus relaxat, am povestit, am încercat să ne dăm seama ce înseamnă Brexit-ul pentru Anglia, pentru noi, pentru cei plecați acolo din România… greu de ghicit, dar aveam timp destul până la Iași.
Și prima surpriză a venit când am oprit să mâncăm. Ați auzit de Basa Fagado? Dar de satul Borzont? Sigur ați trecut pe acolo în drum spre Gheorghieni. Mai întâi ne-au întâmpinat cu „Jó napot!”, însă când am răspuns „Bună ziua!” ne-au zâmbit și ne-au răspuns „Bine ați venit!”
Și am intrat într-un han, că asta înseamnă Fagado, din alte vremuri! Mai precis, de la 1837! Bravo lor că au știut să mențină tradiția – mâncare bună, o rețetă de desert cu mere pe care am ținut-o minte să o fac și acasă (felii de măr de 1 cm, date prin făină și ou, prăjite în ulei. Pe fiecare felie nucă măcinată și dulceață, aș zice de vișine sau cireșe amare. Un deliciu!). Curtea frumos amenajată, cu filigorii în care turiștii luau prânzul.
Am plecat mai departe prin țară…
Am trecut prin localități fără să fim prea atente la detalii, dar, totuși, observând casele curate. Industrie puțină. „Oare din ce trăiesc oamenii?” – ne întrebăm? 🙁 Mulți plecați afară, trimit bani în țară.
Și am ajuns într-un loc care pe mine mă emoționează de fiecare dată când ajung acolo: Lacul Roșu, cu legenda lui atât de tristă! Eh, asta nu o mai spun, se găsește pe un panou la fața locului!
Pasul către al doilea loc extraordinar, de o frumusețe mirifică și, nu în ultimul rând, locul unde te simți foarte mic: CHEILE BICAZULUI! Atunci când nu sunt la volan, fac poze fără încetare! Mi se pare atât de frumos tot ce e acolo (mai puțin tarabele – recunosc, nu sunt pe gustul meu, nu aparțin locului): stâncile care se apleacă peste șosea sau se înalță semețe, parcă de neatins; brazi semeți, de un verde cum numai acolo vezi; oameni care privesc cu admirație și cu teamă totodată. De lângă mine, zice o voce (sigur că da, e Carmen!) – „e foarte frumos aici, când ajungem la câmpie?!” 🙂
În cele din urmă ieșim din chei și iată-ne în Moldova. Se schimbă culoarea caselor, se schimbă arhitectura – vedem dantelă de lemnărie, cerdac cu stâlpi de lemn. Oamenii nu par să aibă fețe prea vesele. Dar parcă asta e ceva comun la noi în țară. Am uitat să ne bucurăm de ce avem și suntem triști pentru ce nu avem! 🙁
Ah, dacă ajungeți în zonă să vă opriți la o pescărie, cred că înainte de localitatea Bicaz. Au un păstrăv proaspăt și o ciorbă de pește cum nu am mâncat nicăieri. Și puteți cumpăra pentru acasă păstrăv afumat sau în cetină de brad. Noi, de data aceasta am trecut mai departe, stomacul era încă plin de cât mâncasem la han.
Încet, încet ne-am adâncit tot mai tare departe în Moldova.
Am ales un traseu după intuiția proprie, așa că am ocolit câteva zeci de kilometri. Dar dacă nu am fi făcut asta nu am fi avut ocazia să vedem că la Piatra Neamț este teleferic! Traversează orașul și duce la… pârtia de schi! Care zic specialiștii că are cam 800 de metri. Iarna! Vara se vede orașul de sus și turiștii sunt fericiți.
Și tot pe acest traseu…ocolitor am văzut Hanul Ancuței! Ne-am bucurat că na, prea citisem multe despre el, ba l-am văzut și în filme. Așa că acum am văzut pe viu că el chiar există. Încă!
Mai departe am intrat pe un drum principal. Bun, dar fără atâtea posibilități de a ne simți în excursie. Și ne-am întrebat din nou oare de ce în Moldova s-au putut face drumuri naționale bune, care nu se prea strică și în restul țării doar pe ici pe colo? Dar să nu ne întristăm acum, pentru că noi am ales să vedem partea plină a paharului: avem o țară frumoasă pe care ar trebui să o prețuim mai mult! Cu o singură constatare tristă: sunt atâtea păduri tăiate încât nu ar trebui să ne mai mirăm că inundațiile, avalanșele sunt la ordinea zilei! Ce să le mai oprească? 🙁
Cum a fost la întoarcere? De suflet! Dar asta vine în partea a doua!